Treceți la conținutul principal

JURNALUL UNEI PRIMĂVERI

MARTIE

Dalele de piatră sunt încălzite de soare. Cu un bețișor uscat, așezată turcește pe dalele calde, scobesc cu bățul pământul din ele. Și, încălzită de piatra netedă, îmi dau seama că e o primăvară frumoasă... Ba nu, gândesc că ar fi putut fi o primăvară frumoasă. Dar nu, nu e... Păsările ciripesc, gândăceii mișună prin iarba înaltă, animalele adulmecă aerul călduț – doar omul nu se veselește. Asta pentru că ființele necuvântătoare nu citesc buletinul de știri, nu se înfricoșează în fața morții și a bolii.

Scutur din cap și mă uit la mica mea umbră, când alături de ea mai apare una – e Dănuț, fratele meu. „Ce-i, gândăcel?” mă întreabă el. Spun „Nimic” și îi arunc un zâmbet luminos. Dar nu e nimic, de mult n-a mai fost nimic. Nimic este ceva neimportant, nimic este un fleac. Nimic nu mai este. Nimic era când mă supăram că n-am găsit ceva, că n-am primit ceva, nimic era un „ceva” care doar părea ceva. Dar nimic nu mai este... Cum să mai fie, când vedem zilnic mii de noi infectări, sute de morți, de bolnavi alergând la zecile de spitale neputincioase? Nimic a dispărut de mult. În schimb, în loc să-i zic lui Dănuț acestea, spun deci „Nimic” și mă întind pe spate, cu fața la soare.

Mint? mă întreb – dar nu, nu mint. Nu mint, pentru că și fratele meu simte ce simt eu, și el știe ce știu eu. Dar el vrea să mă știe mică, ca atunci când eram cât un gândăcel și nu mă străduiam să înțeleg ce vorbeau adulții, eu îmi vedeam de joc. El vrea să mă știe fericită, și știu că dacă nu m-ar ști fericită, ar fi și mai trist. Cât oi fi eu de măruntă, îl protejez. Pentru că îmi pasă. Mă uit la norii albi, norii de vată care nu au altceva de făcut decât să plutească. Îmi păsa de ceilalți înainte? Nu, nu îmi păsa prea tare... „Fiecare cu treaba lui” , „Fiecare cu norocul lui trăieşte.” Deci epidemia ne-a unit. Ne-a făcut să ne pese, să ne doară de durerea celuilalt. Ce sucit!

Îl îmbrățișez pe Dănuț, și intrăm de mână în casă, la răcoare.

 

 

APRILIE

Totul era din pricina fetei preotului, Ileana!

Când mă întâlnisem cu ea, am întrebat: „Sunteți bine, sănătoși?” iar ea a zis: „Acum da, slavă Domnului, am trecut peste Covid – am avut în martie”. „Mă bucur că sunteți sănătoși, și nu vreau să te jignesc, dar ești sigură că Domnul v-a însănătoșit? Nu ați sunat medicul? Nu v-a dat vreo pastilă, vreun hap?” Iar ea, râzând: „Am luat și pastile, și hapuri, dar sunt sigură că fără voia Domnului nu mă însănătoșeam.”„Nu vrei să vii mâine la Biserică, la cateheză? Tata zicea că ar putea fi un subiect și această boală”. I-am zis doar: „Mă gândesc” și am plecat, mândră. N-am vrut s-o jignesc pe Ileana, dar în epidemie m-am îndepărtat de Dumnezeu, căci ce Dumnezeu bun ar fi trimis Covidul? Am zis să merg totuși la cateheză, măcar ca să o împac pe Ileana. Atunci de ce acum, în fața ușii bisericii, nu mă pot urni din loc?

Am intrat, trăgând de ușa mare, grea. Mă așez cu stângăcie pe un scaun, plec capul și ascult. Cu un junghi ascuțit în piept, o durere pulsândă, cu o rușine necunoscută până acum, ascult. Și aflu. De Sodoma, în care nu mai erau nici măcar 10 drepți, de dreptul Iov, de neînfricații mucenici, de înțelesuri de neînțeles fără credință, nădejde și dragoste.

Inima mea se liniștește, se umple de o lumină caldă... Înțelege... Primim acum o amară dar necesară doctorie. Merităm boala, merităm suferința, merităm această scuturare spre trezirea noastră. Nu trebuia să mă depărtez, trebuia să mă apropii – acum știu. Și, ieșind din biserică, mai ușoară și mai fericită, o îmbrățișez pe Ileana. Îmi vine în minte cuvântul psalmistului: „Iar mie bine-mi este a mă alipi de Dumnezeu și a pune în Domnul nădejdea mântuirii mele”.

 

MAI

Tot aceleași dale de piatră, tot aceeași primăvară. Și totuși, ceva diferit. Mama mă găsește tot acolo, șezând turcește. Întreabă: „Ce faci aici?”, și zic: „Cântăresc ce am trăit în această primăvară... N-a fost ușor deloc, dar acum înțeleg cât de importantă e familia, prietenii, Biserica, sănătatea, școala. Am regăsit jocul, bucuria și mi-am amintit ce important e un zâmbet, fie și de după mască, mi-am reamintit cum este doar să fii... după ce m-am jucat atâta amar de vreme de-a v-ați ascunselea cu eu-ul din mine.”

„Ei, a fost o primăvară diferită” surâde mama. „Tot primăvară a rămas, cu speranță pentru viitor, cu mulțumire, cu bucurie și entuziasm” șoptesc eu, ca o picătură de rouă strălucind în lumina unei dimineți veșnice.

„Ce sunt iubirile omenești pe lângă iubirea dumnezeiască? Sufletul îndrăgostit de Hristos este pururi fericit și senin, orice i s-ar întâmpla, oricâte osteneli și jertfe l-ar costa dumnezeiasca lui dragoste.” (Sfântul Porfirie Kapsokalivitul). 

Autor: 

-........ anonim - (premiată la Olimpiada Națională de Religie)

 

premiată la Olimpiada Națională de Religie

 

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Pe Acoperișurile Parisului, de Katherine Rundell - recenzie

„ Pe acoperișurile Parisului ”este cea mai bună carte pe care am citit-o vreodată și despre care vreau să scriu ❤  Imagini cu autoarea   Katherine Rundell Imagine cu cartea Autoarea acestei cărți este Katherine Rundell  Rezumat : În carte ni se spune povestea Sophiei, fata rămasă orfană în urma naufragiului căruia i-a supraviețuit. Sophie nu este o fată deloc asemănătoare cu cele de vârsta ei: poartă pantaloni când celelalte fete poartă fustă, se cațără în copaci, le cântă porumbeilor și se suie pe acoperișuri. Tânăra pornește la vânătoare de mame în Paris, alături de tutorele ei, un bibliotecar blând, generos și cu o imaginație bogată. Sophie se întâlnește cu acoperișarii, sau cu dansatorii cerului, alături de care încearcă să-și găsească mama, posesoarea cutiei de violoncel în care Sophie fusese descoperită. Între acoperișari se leagă o strânsă prietenie, căci au în comun cerul pătat de stele și acoperișurile sub care Parisul doarme. Ca să vedeți ce va urma, trebuie să citiți cart

Olguța și un bunic de milioane - Recenzie

        „ Olguța și un bunic de milioane” este o carte scrisă de autorul român, Alex Moldovan, care prezintă peripețiile prin care trece o fată aflată la vârsta adolescenței, totul începe cu o vizită neașteptată a unei mătuși de cărei existență Olguța nu avea habar, dar a fost nevoită sa petreacă un week-end întreg în compania acesteia, dar nici ne se gândea la peripețiile care aveau să urmeze. În rest nu mai continui, vă las pe voi sa o citiți.     Mie personal mi-a plăcut cartea și v-o recomand împreuna cu cartea „Olguța și operațiunea jaguarul”, care mie nu mi-a plăcut la fel de mult ca „Olguța și un bunic de milioane”, dar fiecare cu părerea lui. Aceasta a fost părerea mea personală despre cărțile „Olguța și un bunic de milioane” și „Olguța și operațiunea jaguarul”.   Autor: -Cameleonul anonim-

Râul Înstelat al Cerului De Grace Lin

Am ales să vorbesc despre ”Râul Înstelat al Cerului” scrisă de Grace Lin din două motive: este o carte învăluită în mister, ceea ce te face să nu o mai poți lăsa din mână și cartea atrage foarte mult cititorul prin imaginile viu colorate, care te fac să înțelegi mai bine ceea ce se petrece în carte. ”Râul Înstelat al Cerului” este continuarea romanului ”Bătrânul din Lună”, scris tot de Grace Lin. Înainte de a citit ”Râul Înstelat al Cerului”, am citit ”Bătrânul din Lună” și cred că ambele romane merită cuvinte de laudă, deoarece fiecare carte are propria poveste interesantă. Aceste două cărți se completează una pe alta și eu cred că dacă nu citeam ”Bătrânul din Lună” prima oară nu aș fi înțeles povestea din cartea ”Râul Înstelat al Cerului”. Rendi este un băiat care a fugit de acasă, acesta călatorește în trăsura unor negustori până în Satul Cerului Senin, unde luna nu se mai arătase de mult timp, dar singurul care pare preocupat de acest fapt este Rendi, care nu putea să-și găsească l