Regula fundamentală pentru a aborda un text narativ este ca cititorul să accepte, tacit, un pact ficţional cu autorul. Cititorul trebuie să ştie că ceea ce i se povesteşte este o întâmplare imaginară, fără ca prin asta să considere că autorul spune o minciună. Autorul se preface că face o afirmaţie adevărată. Noi acceptăm pactul ficţional şi ne prefacem că ceea ce povesteşte el s-a întâmplat cu adevărat. Când intrăm în pădurea narativă ni se cere să iscălim pactul ficţional cu autorul . (Umberto Eco, Șase plimbări prin pădurea narativă ) În pădurea noastră narativă, pactul impus este acela al plimbării de voie, printre lumile ascunse în foșnetul paginilor sau în vibrația celuloidului. Autorii – cititori sunt locuitorii acestei păduri nedezvăluite. Cine sunt ei? În afara pădurii, niște școlari cuminți și cu minte, de clasa a șaptea, izolați în fața calculatoarelor, ca toți copiii de azi. În pădure, însă, devin ființe unice, miraculoase, care, în anonimatul jocului de-a libertatea prin
MARTIE Dalele de piatră sunt încălzite de soare. Cu un bețișor uscat, așezată turcește pe dalele calde, scobesc cu bățul pământul din ele. Și, încălzită de piatra netedă, îmi dau seama că e o primăvară frumoasă... Ba nu, gândesc că ar fi putut fi o primăvară frumoasă. Dar nu, nu e... Păsările ciripesc, gândăceii mișună prin iarba înaltă, animalele adulmecă aerul călduț – doar omul nu se veselește. Asta pentru că ființele necuvântătoare nu citesc buletinul de știri, nu se înfricoșează în fața morții și a bolii. Scutur din cap și mă uit la mica mea umbră, când alături de ea mai apare una – e Dănuț, fratele meu. „Ce-i, gândăcel?” mă întreabă el. Spun „Nimic” și îi arunc un zâmbet luminos. Dar nu e nimic, de mult n-a mai fost nimic. Nimic este ceva neimportant, nimic este un fleac. Nimic nu mai este. Nimic era când mă supăram că n-am găsit ceva, că n-am primit ceva, nimic era un „ceva” care doar părea ceva. Dar nimic nu mai este... Cum să mai fie, când vedem zilnic mii de noi infectări