MARTIE Dalele de piatră sunt încălzite de soare. Cu un bețișor uscat, așezată turcește pe dalele calde, scobesc cu bățul pământul din ele. Și, încălzită de piatra netedă, îmi dau seama că e o primăvară frumoasă... Ba nu, gândesc că ar fi putut fi o primăvară frumoasă. Dar nu, nu e... Păsările ciripesc, gândăceii mișună prin iarba înaltă, animalele adulmecă aerul călduț – doar omul nu se veselește. Asta pentru că ființele necuvântătoare nu citesc buletinul de știri, nu se înfricoșează în fața morții și a bolii. Scutur din cap și mă uit la mica mea umbră, când alături de ea mai apare una – e Dănuț, fratele meu. „Ce-i, gândăcel?” mă întreabă el. Spun „Nimic” și îi arunc un zâmbet luminos. Dar nu e nimic, de mult n-a mai fost nimic. Nimic este ceva neimportant, nimic este un fleac. Nimic nu mai este. Nimic era când mă supăram că n-am găsit ceva, că n-am primit ceva, nimic era un „ceva” care doar părea ceva. Dar nimic nu mai este... Cum să mai fie, când vedem zilnic mii de noi infectări